Elena Mîndru reprezintă pe scenele internaţionale generaţia română de tineri muzicieni de jazz. Plecată de pe băncile Academiei de Muzică din Cluj, artista este actualmente doctorandă în cadrul Departamentului de Jazz al Sibelius Academy din Helsinki. Solista a acordat un interviu jurnalistei Anca Dinu, în care a vorbit despre diferenţele dintre Finlanda şi România, în ceea ce priveşte evenimentele culturale muzicale şi despre piedicile pe care le întâmpină artiştii aflaţi la început de drum.
Cum a apărut conceptul de Symphonic meets Jazz? Existau piedici în promovarea tinerilor artişti la noi în ţară?
Da, existau şi consider că încă există piedici în promovarea artiştilor la noi în ţară. În Finlanda există mai multe organe care sprijină şi promovează artiştii finlandezi şi mi-am dat seama că multe dintre aceste tipuri de instituţii lipsesc din România, iar cele care există nu luptă aşa cum ar trebui pentru muzicieni. Sunt organisme formate din oameni care nu sunt muzicieni, nu înţeleg muzica şi nu înţeleg rolul instituţiei din care fac parte. Iar muzicienii suferă, mai ales cei tineri. În ceea ce priveşte jazzul, lipseşte o Uniune a Muzicienilor de Jazz din România, aşa cum există în multe din ţările europene. Mă gândesc serios la a înfiinţa o asemenea uniune şi la noi.
Tu eşti acum stabilită în Finlanda. Ce te face să revii la noi în ţară şi să te implici în astfel de proiecte?
Da, locuiesc, predau, cânt şi îmi continui studiile doctorale în Finlanda din 2012. Revin destul de des, pentru că vreau să fiu prezentă pe scena muzicală românească şi mai ales să iniţiez asemenea proiecte. Cred că dorinţa de a influenţa mersul lucrurilor în mai bine, asta mă face să revin, chiar dacă se întâmplă puţin câte puţin şi lent uneori.
Cum e dezvoltată educaţia muzicală în Finlanda?
În primul rând, Finlanda investeşte enorm, faţă de România, în educaţie pentru orice disciplină. În ceea ce priveşte muzica, există suficiente instrumente muzicale şi destul de variate chiar în şcolile normale. În Finlanda foarte mulţi copii cântă la un instrument şi sunt înscrişi la cursuri de muzică după programul normal de şcoală. Motivul principal nu este ca ei să devină muzicieni, ci să se dezvolte ca oameni şi să-şi cultive spiritul civic. Infrastructura este uneori mai bine pusă la punct în oraşele mici decât în cele mai mari, când vine vorba de săli de concert. Iar aceste săli de concert nu sunt pustii, există activităţi culturale şi concerte destul de regulat, artiştii finlandezi călătoresc mult în toată Finlanda pentru a oferi publicului experienţe live. Există foarte multe concerte special dedicate pentru copii sau chiar bebeluşi. Publicul e educat de timpuriu să fie prezent la concerte, se are grijă de viitorul public, un aspect foarte important.
Am putea prelua modelul lor să îl aplicăm şi la noi? Cum?
Da, multe lucruri sunt bune şi ar merita preluate. În primul rând ideea că atunci când se construieşte ceva trebuie făcut un plan de întreţinere şi dezvoltare pe termen foarte lung. Câteodată am impresia că în România se construieşte şi doar atât, nu mai există bani pentru a oferi o continuitate. Apoi, partea tehnică poate fi un exemplu din modelul finlandez. Aproape toate sălile sunt echipate cu sisteme de sunet, au instrumentele lor şi inginerul de sunet al sălii.
Ce împiedică acum publicul de la noi să îşi dezvolte gustul pentru muzica simfonică?
Cred că lipsa acestui gen de concerte live, aproape de ei, în oraşul lor, e un mare minus şi un important factor. Cred că autorităţile locale pot ajuta mult în acest sens, să sprijine astfel de iniţiative care sunt costisitoare, însă foarte importante pentru dezvoltarea culturală a populaţiei. Important de specificat este de exemplu faptul că unele din sălile din oraşele gazdă nu dispun de recuzita adecvată, de instrumentele specifice necesare, de profesionişti în domeniul de sunet şi lumini sau pur şi simplu de săli de spectacol adecvate.
Cât e de important acest proiect în contextul Anului Centenar?
Proiectul e important în special prin caracterul său internaţional şi tânăr. Cred că cel mai bine le putem aminti celorlalte ţări despre celebrarea centenarului prin cooptarea a cât mai multor muzicieni din ţări diferite, care să ducă vorba mai departe. Symphonic Jazz e o confluenţă între clasic şi jazz, condimentat cu influenţe din muzica tradiţională românească. Aş zice între nou, clasic şi tradiţional, cum sper să fie şi România la 100 de ani de la câştigarea independenţei.
Cum ai vrea tu să arate România, din punct de vedere muzical, în următorii 100 de ani? E nevoie de o schimbare? În ce direcţie?
O Românie unde publicul vine cu inima deschisă la un concert şi vrea să plătească bilet pentru a susţine artiştii de pe scenă şi să i se pare normal un asemenea gest. E nevoie să ne dăm seama că prin cultură putem schimba multe şi în loc să tăiem fonduri, să suplimentăm finanţarea pentru cultură. Cultura şi muzica de calitate nu au fost, nu sunt şi nu vor fi o modalitate de profit aşa cum îşi imaginează unii oameni de afaceri sau politicieni. Însă are un profit enorm în ceea ce priveşte tipul de oameni care fac parte dintr-o societate, lucru care nu poate fi substituit cu câştig financiar. Nu poţi plăti toţi oamenii unei societăţi să meargă la concerte, să citească, să meargă la un film bun, să se angajeze în activităţi educaţionale şi creative indiferent de vârstă. Acestea vin din educaţia primită şi din gradul de cultură la care a fost expus individul de timpuriu, după părerea mea.
